Arhivă pentru

21. (Variaţiuni în alb-gri, sau doi scaieţi şi-o pietruţă)

Era un platou turnat, din placă de beton, fix în spatele unui imens tufăriş – un  fel de crâng, plin de vrăbii care ciripeau la unison sub porumbeii tăcuţi de pe firele stâlpului de inaltă tensiune. Sub stâlp creşteau urzici… tufă lângă tufă, familie lângă familie. Erau foarte tinere, numai bune de ciorbă din aia de ai mâncat o singură dată… nu mai ţii minte când şi unde, dar ţi-a plăcut. Nu urzicau… sau cel puţin nu aia pe care ai mângâiat-o.
Și era un platou alb-gri, turnat în placă de beton, străjuit la nord de imensul tufăriş, la sud, sud-est şi sud-vest de grămezi de moloz din care puteai să mai faci o casă, un gard, să pietruieşti o curte sau mai bine să le laşi aşa… ca pe nişte avanposturi, deopotrivă tranşee defensive. Ideale movile de contemplaţie: în faţă, mănăstirea la care te duci de pogorârea sfântului duh după care amin, în spate, după dâmburi, o stradă prietenoasă cu o căsuţă şi mai prietenoasă, în dreapta răsăritul şi în stânga, imediat după inimă, apusul.
Dincolo, cum ar răsări soarele, un câmp de mai bine de un hectar.
Un hectar de câmpie e un univers şi fiecare pas e ba un miraj, ba o floare mai văzută sau mai nevăzută, ba scaieţi galben cu verde, de-ăia de seamănă cu via, doar că în loc de struguri fac nişte fructe cu ţepi cu care poţi să-ţi alinţi adversarul. Ba un mugure de ceva, ba două-trei dature de vârste diferite, ba alt soi de scaieţi, de ăia mai înalţi, pe care de sărbători i-ai putea împodobi cu nişte luminiţe, ba iarăşi un miraj, ba pietruţe… Multe, multe pietruţe. Cele mai multe de un alb-gri – numai bune de înfrânt aversarul respectiv, de tras la ţintă sau mai bine de pavat un drum, sau şi mai bine de jucat cu ele.
Și mai era o cale de acces puţin folosită, deşi paralelă cu gardul frontal al mănăstirii… mai mult de căruţe care lasă un praf alb-gri şi care probabil că duc şi aduc moloz şi piatră folosită… ca un fel de mină de piatră în curs de. Între drum şi gardul din tablă alb-gri al ortodoxului aşezământ – ca s-o băgăm academică – e un canal.
Minunat canal, canalul ăla!
Se aud raţe măcăind, broaşte orăcăind – bine, asta-i anticipare, că nu se treziseră încă – iar papura a ajuns la sfârşitul ciclului, astfel încât puful ei acoperă plăntuţele pentru toamna grea şi iarna de vor urma. Multe plăntuţe: de la mentă la trifoi şi de la păpădii sălbatice (frunzele lor înţeapă) la habar n-ai… poate chiar nebotezate fiinţe vegetale, cu duh în ele… deşi la o mănăstire ortodoxă, mai greu.  Posibil să fie şerpi… dar n-ai tu treabă. O salcie e pe partea cealaltă… unde ai putea să pescuieşti, să scrii sau mai bine să asculţi.
Între inimă şi apusul propriu-zis e balta.
Aproape secată, draga de ea, dar las` că vin ele ploile de noiembrie, de-o umplu la loc. Anvelope, chestii, peturi, o cizmă de cauciuc, încă o cizmă de cauciuc zac în mâl, în mijloc e o găleată urât căscată de sare-n ochi… ca un semn de circulaţie interzis sau ca să nu uiţi, totuşi, în ce ţară eşti, dar şi că, cine ştie, poate-ţi trebuie la un foc, ceva…
Trestie multă… virtual acoperiş… dar tunde cu milă şi nu-i de vînzare.
Soarele a căzut peste ea… un soare alb-gri care i-a pus oglinda nemeritat opacă într-o lumină alb-gri.

În mijlocul paradiisului de moloz stă oarecum ascunsă bijuteria coroanei presupusului descălecălător (:) care eşti. E grea, la jumătatea ei de metru cub de piatră compactă, dar merită efortul… crede-mă. E ornat-blindată cu pietre albe şi gri – unele mai mult gri decât albe, altele mai mult albe decât gri – iar asta îi dă o frumuseţe de coloană de templu sau de tron de demult… rocă dură împodobită cumva redundant, dar cu o graţie ce ţine de estetica militară,  cu roci şi mai dure.
O masă a tăcerii, a vorbelor, a jocurilor, a mâncării, a disperării şi a fericirii, a şezut, a plâns şi a râs poţi să faci din ea. Chemi şi tu un popă, că-i plin în zonă, să ţi-o sfinţească… sau depinde de cum te-apucă… o raţă, o broască, o anvelopă ori mai bine soarele la amiază când bate fix pe ea.
…
Nu ţi-ai luat aparatul… şi, deşi îţi era ciudă, îţi tot repetai ce te-a învăţat odată un prieten. Că nu toate momentele e ok să rămână pozate. Asta te făcea să zâmbeşti.
Ai luat de acolo, din mijlocul paradisului de moloz, doi scaieţi şi-o pietruţă*… în caz că un nimic oarecare te va pune în postura de a nu mai putea vedea lumea decât într-un alb-gri consecvent cu sine însuşi.

* Ți s-a blocat ușa… noroc că ai vecin lăcătuș. Le-ai pus pe un cofrag de amporă, ca să te faci că vrei să-l ajuți pe om să-ți deblocheze ușa din exterior. După ce zarul secundar al yalei a sărit impins la loc de o șurubelniță, respectiv un umăr concomitent plasat, ai mers după aparat și le-ai imortalizat în vederea a cine știe ce blazon sau stemă.