Arhivă pentru

23. (Obligativitatea unui drapel)

Surioaro… fratele meu – n-ai drapel, nu exişti pe piaţa culorilor! Iar dacă ignori acest talcioc policrom, dacă nu-ţi pasă în ce spectru te văd cei care te privesc, dacă ţi-e totuna de cum te îmbracă, de exemplu, o pereche de ochi albaştri în dorinţa lor cea mai intimă, dacă nu dai doi bani pe cum cade o sutime de rază galbenă provenită de la un soare invizibil pe un sutien verde, dacă treci indiferent peste un roşu închegat pe o rană violacee engramată pe un fond de ten nefericit de bej, ei bine, nu mi te mai văita că eşti neînţeles şi că Dumnezeu e neutru sau negru cu tine.
Pricepe-te la tine, pune mâna şi fă-ţi un drapel!…
Ştiu că eşti ocupat să-ţi vezi de salopetă, de costum, de uniformă sau de goliciune. De cum te-au îmbrăcat sau dezbrăcat ăştia. Mai ştiu şi că „nu-ți arde”, după un bombardament de griuri cotidian-consecvente, să te asortezi cu rozul ultim care ți-a mai rămas pe o membrană ascunsă, cu movul de pe toba pe care o bați la birtul din colțul blocului sau cu portocaliul din crezul ideologic rămas mic de când n-ai mai avut timp de citit.  Da` nici să nu te miri dacă nu-ți aude nimeni clopotele din sicriu, în caz că te trezești că încă n-ai murit… cum zicea o fată mai adineaori.
Dacă eşti galben cu albastru, fă în aşa fel încât lumea, mediul, cerul sau subterana să te perceapă ca atare; să-ți dea, cel puțin până la proba contrarie – următorul pas depinzând exclusiv de tine – creditul pe care-l dă unui apartenent al soarelul și al văzduhului deopotrivă. Dacă ești roșu cu negru, dă sângelui ce-i al puterii sale și pliază-l pe inexistența atotmăsurătoare. Ești alb pe alb – peace, man… și mulți porumbei înainte. Nu te mai vezi de atâtea culori? Invizibilitate plăcută.
Dar fă-ți drapel.
Ia exemplul ţărilor cu veleităţi de patrie. Pentru că, în fond, tu ești patria ta – sau, mai extins, estetica raportată la comportamentul, starea, intelectul, morala și dragostea ta ești tu – și asta e ceea ce-ți alină spațiul vital, îți înfrumusețează identitatea și-ți va face giulgiul cât de cât respectabil… memorabil… unic.

22. (Violetul din background)

Detaliul care transformă un sentiment oarecare într-o iubire, o operă într-o capodoperă, e ceva care doare.
De aceea e bine ca el să rămână secret – la fel ca ingredientele maeştrilor pictori, muzicieni sau bucătari…*
––––
Ca să pară totul postum! – de aia…
Aşa ţi-ai răspuns la de ce-ul pus aiurea: ca să pară totul postum.

Îi faină… ca şi culoare, aşa… linişteşte. Îţi pune la colţ iluziile şi-ţi oblojeşte deziluziile  prezumţia asta de postumitate raportată la orice: viaţa e o aventură postumă; poveştile ei sunt amintiri postume; amintirile sunt vise postume; visele sunt realităţi postume… şi tot aşa. Bibliotecile sunt cimitire postume.

Muzica e ceea ce rămâne din istoria acestora.  Muzica e violetul prin excelenţă.

Violetul e o culoare postumă. O postumitate predeterminată. Te-ai uitat peste instantanee din cosmos pozate prin lentilele telescoapelor astronomice de mare fidelitate? Că baţi câmpii sau că te bat ei pe tine, tot acolo ajungi, măcar cromatic – dar nu-i cromatica disciplina văzului, iar văzul singura ta cale de acces spre cunoaşterea nemijlocită a peisajului?**

Violetul nu deconspiră. Dar nici nu se deconspiră. Își e suficient sieși. Ofrandă nimănui, cortină tuturor.
El e draperia ideală care nu poate fi dată la o parte.
Probabil şi de unde „culoarea curvelor” i se trage…

Apoi un băiat sare din stratosferă… Te culci cu ştirea asta: un băiat cu nume de neamţ pur, văr cu Mozart (s-o născut la Salzburg, frate!)şi cu Hitler deopotrivă, sare din stratosfera violet-închis ca să intre in atmosfera de un violet un pic mai deschis, apoi tot mai deschis… dar tot violet. Corpul său ar putea lua foc din cauza frecărilor repetate de violet de diferite nuanțe, gradații, scale… una mai științific documentată decât alta. Va prinde peste 1000 de kilometri la oră şi va sparge zidul sonic pe propria piele. Primul frate de-al nostru care va parcurge un cer violet de trei`ş`şapte de kilometri cu viteza unui glonţ, tata meu…
După care îl va aştepta un destin violet.

Cu tot ce are violetul, cu bunele şi cu relele sale.
Ca şi pe noi toţi, de altfel… cei care trăim într-o lume, în background, violetă.

O, graniţă între violetul provizoriu şi cel definitiv care eşti tu, viaţă!…
––––
* dacă vorbim despre oameni, în termeni medicali, ideal ar fi ca durerea să fie reciproc împărţită, precum sentimentul… dacă despre obiecte artistice, deşi pare evident că se transferă asupra actantului, e mai bine să rămână secret şi să se sustragă interpretării obiective…

 ** Nu-mi vorbi despre orbi: violetul le e giulgiu în aceeași măsură în care le e fereastra spre o lume interioară, nouă inaccesibilă; cum nu-mi vorbi nici despre clarvăzători: adevărurile lor sunt contradictorii și umbrite de emoțiile inerente atâtor întâlniri.

21. (Variaţiuni în alb-gri, sau doi scaieţi şi-o pietruţă)

Era un platou turnat, din placă de beton, fix în spatele unui imens tufăriş – un  fel de crâng, plin de vrăbii care ciripeau la unison sub porumbeii tăcuţi de pe firele stâlpului de inaltă tensiune. Sub stâlp creşteau urzici… tufă lângă tufă, familie lângă familie. Erau foarte tinere, numai bune de ciorbă din aia de ai mâncat o singură dată… nu mai ţii minte când şi unde, dar ţi-a plăcut. Nu urzicau… sau cel puţin nu aia pe care ai mângâiat-o.
Și era un platou alb-gri, turnat în placă de beton, străjuit la nord de imensul tufăriş, la sud, sud-est şi sud-vest de grămezi de moloz din care puteai să mai faci o casă, un gard, să pietruieşti o curte sau mai bine să le laşi aşa… ca pe nişte avanposturi, deopotrivă tranşee defensive. Ideale movile de contemplaţie: în faţă, mănăstirea la care te duci de pogorârea sfântului duh după care amin, în spate, după dâmburi, o stradă prietenoasă cu o căsuţă şi mai prietenoasă, în dreapta răsăritul şi în stânga, imediat după inimă, apusul.
Dincolo, cum ar răsări soarele, un câmp de mai bine de un hectar.
Un hectar de câmpie e un univers şi fiecare pas e ba un miraj, ba o floare mai văzută sau mai nevăzută, ba scaieţi galben cu verde, de-ăia de seamănă cu via, doar că în loc de struguri fac nişte fructe cu ţepi cu care poţi să-ţi alinţi adversarul. Ba un mugure de ceva, ba două-trei dature de vârste diferite, ba alt soi de scaieţi, de ăia mai înalţi, pe care de sărbători i-ai putea împodobi cu nişte luminiţe, ba iarăşi un miraj, ba pietruţe… Multe, multe pietruţe. Cele mai multe de un alb-gri – numai bune de înfrânt aversarul respectiv, de tras la ţintă sau mai bine de pavat un drum, sau şi mai bine de jucat cu ele.
Și mai era o cale de acces puţin folosită, deşi paralelă cu gardul frontal al mănăstirii… mai mult de căruţe care lasă un praf alb-gri şi care probabil că duc şi aduc moloz şi piatră folosită… ca un fel de mină de piatră în curs de. Între drum şi gardul din tablă alb-gri al ortodoxului aşezământ – ca s-o băgăm academică – e un canal.
Minunat canal, canalul ăla!
Se aud raţe măcăind, broaşte orăcăind – bine, asta-i anticipare, că nu se treziseră încă – iar papura a ajuns la sfârşitul ciclului, astfel încât puful ei acoperă plăntuţele pentru toamna grea şi iarna de vor urma. Multe plăntuţe: de la mentă la trifoi şi de la păpădii sălbatice (frunzele lor înţeapă) la habar n-ai… poate chiar nebotezate fiinţe vegetale, cu duh în ele… deşi la o mănăstire ortodoxă, mai greu.  Posibil să fie şerpi… dar n-ai tu treabă. O salcie e pe partea cealaltă… unde ai putea să pescuieşti, să scrii sau mai bine să asculţi.
Între inimă şi apusul propriu-zis e balta.
Aproape secată, draga de ea, dar las` că vin ele ploile de noiembrie, de-o umplu la loc. Anvelope, chestii, peturi, o cizmă de cauciuc, încă o cizmă de cauciuc zac în mâl, în mijloc e o găleată urât căscată de sare-n ochi… ca un semn de circulaţie interzis sau ca să nu uiţi, totuşi, în ce ţară eşti, dar şi că, cine ştie, poate-ţi trebuie la un foc, ceva…
Trestie multă… virtual acoperiş… dar tunde cu milă şi nu-i de vînzare.
Soarele a căzut peste ea… un soare alb-gri care i-a pus oglinda nemeritat opacă într-o lumină alb-gri.

În mijlocul paradiisului de moloz stă oarecum ascunsă bijuteria coroanei presupusului descălecălător (:) care eşti. E grea, la jumătatea ei de metru cub de piatră compactă, dar merită efortul… crede-mă. E ornat-blindată cu pietre albe şi gri – unele mai mult gri decât albe, altele mai mult albe decât gri – iar asta îi dă o frumuseţe de coloană de templu sau de tron de demult… rocă dură împodobită cumva redundant, dar cu o graţie ce ţine de estetica militară,  cu roci şi mai dure.
O masă a tăcerii, a vorbelor, a jocurilor, a mâncării, a disperării şi a fericirii, a şezut, a plâns şi a râs poţi să faci din ea. Chemi şi tu un popă, că-i plin în zonă, să ţi-o sfinţească… sau depinde de cum te-apucă… o raţă, o broască, o anvelopă ori mai bine soarele la amiază când bate fix pe ea.
…
Nu ţi-ai luat aparatul… şi, deşi îţi era ciudă, îţi tot repetai ce te-a învăţat odată un prieten. Că nu toate momentele e ok să rămână pozate. Asta te făcea să zâmbeşti.
Ai luat de acolo, din mijlocul paradisului de moloz, doi scaieţi şi-o pietruţă*… în caz că un nimic oarecare te va pune în postura de a nu mai putea vedea lumea decât într-un alb-gri consecvent cu sine însuşi.

* Ți s-a blocat ușa… noroc că ai vecin lăcătuș. Le-ai pus pe un cofrag de amporă, ca să te faci că vrei să-l ajuți pe om să-ți deblocheze ușa din exterior. După ce zarul secundar al yalei a sărit impins la loc de o șurubelniță, respectiv un umăr concomitent plasat, ai mers după aparat și le-ai imortalizat în vederea a cine știe ce blazon sau stemă.